Lavinia Pîrva a transmis un mesaj despre presiunea pe care părinții o pot pune asupra copiilor pentru a obține rezultate și pentru a urma anumite drumuri. Soția lui Ștefan Bănică a vorbit despre comparații, frici și despre nevoia de a privi copilul așa cum este, nu doar prin prisma viitorului pe care adulții îl proiectează pentru el.
Lavinia Pîrva și Ștefan Bănică își protejează viața de familie și aleg cu grijă momentele pe care le fac publice. Cei doi își cresc fiul, Alexandru, în vârstă de șapte ani, în timp ce își continuă activitatea profesională.
Presiunea performanței timpurii
Artista consideră că un copil se poate adapta cerințelor adulților, poate învăța și chiar poate avea rezultate foarte bune, însă acest lucru nu înseamnă că direcția aleasă îi face bine. Ea atrage atenția asupra situațiilor în care părinții îi îndeamnă pe cei mici să țină pasul cu ceilalți și să performeze cu orice preț.
„Cred că una dintre cele mai mari provocări ale unui părinte este să aibă curajul să nu facă exact ce fac ceilalți atunci când simte, undeva în străfundul lui, că acel «ceva» nu i se potrivește copilului său”, a scris Lavinia Pîrva.
În opinia sa, regulile, responsabilitățile, limitele și frustrarea fac parte din educație. Totuși, există o diferență între a-l ajuta pe copil să treacă printr-un moment dificil și a-i transforma întreaga copilărie într-o succesiune de presiuni și obligații.
Comparațiile dintre copii
Lavinia Pîrva spune că multe dintre așteptările părinților provin din modele preluate în copilărie, de la familie, școală sau societate. Comparațiile apar rapid atunci când adulții aud despre copii de șase sau șapte ani care citesc foarte mult, studiază la un nivel avansat ori au un program plin de activități.
În astfel de momente, părinții se pot întreba dacă au făcut suficient pentru propriii copii sau dacă ar trebui să insiste mai mult. Artista subliniază însă că un copil poate avea rezultate excepționale pentru că este pasionat de un anumit domeniu, nu neapărat pentru că se teme să nu-și dezamăgească părinții.
„De ce performanța copilului de lângă mine trebuie să devină imediat lipsa copilului meu?”, este întrebarea pe care Lavinia Pîrva le-o adresează adulților care își măsoară copiii prin reușitele celor din jur.
Frica adulților pentru viitor
Artista vorbește și despre tendința părinților de a începe pregătirea pentru viitor încă din primii ani de viață. Dorința ca un copil să știe mai repede, să fie mereu înaintea celorlalți și să aibă succes poate veni, de fapt, din teama adulților că acesta nu va fi suficient de bun sau nu se va descurca mai târziu.
Lavinia Pîrva se întreabă cât din ceea ce i se cere unui copil pornește de la nevoile și dorințele lui și cât este determinat de neliniștile părinților. Ea avertizează că, în încercarea de a-i asigura un viitor sigur, adulții pot grăbi perioada în care cei mici ar trebui să descopere lumea în ritmul lor.
Potrivit artistei, un copil poate avea calități pe care părinții nu știu să le observe sau să le valorifice. Uneori, aceștia îl îndreaptă către o anumită meserie, un tip de succes sau un fel de a fi doar pentru că acea variantă le este cunoscută și le oferă siguranță.
„Cine este copilul meu?”
În partea finală a mesajului, Lavinia Pîrva recunoaște că nici ea nu este ferită de comparații și temeri. Artista spune că se întreabă, la rândul ei, dacă face suficient și dacă procedează corect, mai ales atunci când toate exemplele din jur par să confirme un anumit tipar.
În locul întrebării „Cum fac să ajungă și copilul meu acolo?”, ea propune o abordare diferită: „Cine este copilul meu?”. Părinții ar putea fi atenți la lucrurile care îi trezesc celui mic curiozitatea, la activitățile pe care le face cu bucurie și la ceea ce îi vine firesc.
Lavinia Pîrva nu susține renunțarea la efort, disciplină, reguli sau responsabilități. Mesajul ei este că pregătirea pentru viață nu ar trebui să însemne transformarea copilăriei într-o permanentă perioadă de antrenament pentru viitor.
„Pentru că și copilăria este viață”, a transmis artista, invitând părinții să se gândească nu doar la adultul care va deveni copilul lor peste douăzeci de ani, ci și la felul în care acesta trăiește prezentul.
